Woezon au Togo!

[RO] … sau „Bine ai venit în Togo!” acesta a fost mesajul de întâmpinare al echipei DJS-Togo în momentul în care am ieșit pe poarta aeroportului din Lomé. Toate acestea se întâmplau vineri seara (in 12 octombrie), după un zbor de aproximativ 9 ore, însă nelipsit de peripeții 🙂 . Long story short… riscam să rămân la sol din cauza unui sistem de verificare ne-updatat care îmi cerea viza pentru Togo în prealabil, deși, aceasta se obține în aeroport la sosire. După discuții cu agenții de securitate, apeluri către ambasadă, totul s-a soluționat și am reușit să urc în avionul care mă ducea spre una din cele mai importante întâlniri ale vieții mele de până acum, și anume… întâlnirea cu cel mai vechi vis al meu.

      Călătoria a fost una liniștită, cu o întâlnire interesantă a unei doamne foarte simpatice, originară din Togo, care locuiește în Franța de mai bine de 30 de ani și care mi-a spus așa: „Este minunat ceea ce ai de gând să faci în Africa și sper să ai mereu în minte că nevoia cea mai mare pe care o au copilașii de acolo nu e de jucării sau lucruri materiale, ci de căldura umană și de afecțiune. Oferindu-le, vei rămâne mereu în inimile lor!” Am rămas plăcut impresionată de această întâlnire și am păstrat viu în memorie mesajul ei, care de altfel, mi-a fost confirmat în momentul în care am intrat în contact prima dată cu copilașii.

    După mai bine de 10 ore petrecute prin aeroporturi sau în zbor, aterizez într-un final pe aeroportul din Lomé, destinația mea cea mult visată. Ploua torențial. Mă și gândeam la starea „șoselelor” și cum urma să ajung la locul pe care îl voi numi „acasă” pentru următoarele 2 luni. În acest timp, companioana mea de zbor, simpatica doamnă togoleză, îmi întrerupe gândul cu următoarea frază: „Să știi că în Africa atunci când plouă în momentul când ajungi într-un loc nou, este un semn bun și lucrurile vor merge strună.” Hmm… interesantă perspectivă, eu care credeam exact opusul…. mai ales, că nu sunt fan al ploii :)) .

    După vreo 45 de minute petrecute în aeroport, printre controale medicale – controlul carnetului de vaccinuri – controlul pașaportului, obținerea vizei, cumpărarea unei cartele sim locale pentru a dispune de conexiune internet, pentru a-i anunța pe cei dragi că: „Am ajuns cu bine, sunt în Togo <3!”, îi întâlnesc și pe doi dintre membrii asociației DJS-Togo care veniseră după mine la aeroport și urmau să mă conducă spre „acasă de Togo” 🙂 . Spre surprinderea mea, drumurile erau practicabile, în pofida ploii care se abătuse asupra orașului în momentul aterizării mele. Ce m-a suprins a fost faptul că deși era abia ora 18, era deja întuneric. Una din colegele din DJS-Togo, Fanny, o voluntară din Franța, îmi spunea: „Într-adevăr, aici e deja întuneric la această oră, spre deosebire de Franța la aceeași oră, asta pentru că aici soarele răsare la ora 5.40.” Ajunsă acasă, colegii îmi spuneau că mă invită cu drag la nunta unor prieteni de-ai lor și că petrecerea avea să aibă loc începând cu acea seară și că urma să avem o oră de mers cu mașina până acolo. Deși suna foarte tentant să asist la o nuntă locală, fizic, simțeam că sunt stoarsă de toate puterile și tot ce îmi mai doream era un duș răcoritor și un somn lung până dimineața. Ceea ce s-a și întâmplat.

      A doua zi a fost însă plină de „surprize”, nu din cele mai plăcute, dovadă că începea perioada de adaptare. Stări de greață, amețeli și lipsa poftei de mâncare m-au urmărit vreo 3 zile și mă „forțam” să mânanc cât de puțin pentru a-mi lua medicamentul zilnic obligatoriu contra paludismului. Da, adaptarea la noul mediu a fost destul de dificilă și în acele momente credeam că nu-mi voi mai reveni… din fericire, prietenele mele dragi, m-au „înarmat” cu medicamente pe măsură și am reușit să depășesc acea stare de rău.

      A urmat apoi o ieșire pe plaja din Lo, iar briza oceanului a fost printre cele mai bune „medicamente” de care am beneficiat. Ce m-a surprins aici a fost să văd foarte mulți copii abandonați, care dorm, la propriu, pe plajă și care vin și cerșesc resturile de la terasele din apropiere. O imagine care umbrește puțin frumusețea naturii înconjurătoare.

     După un week-end de adaptare, urma o săptămână plină de întâlniri cu directorii celor 2 orfelinate în care voi pune în aplicare proiectul „Iubim sănătatea”, pentru a stabili planning-ul activităților și să cunosc minunații copii, care vor fi beneficiarii lui.

     Primul orfelinat se numește: „Orfelinatul Mother Charity”, Charity (Mamie Charité) fiind atât directoare, cât și mama copiilor. Ea e singura autoritate recunoscută de copii. Când ea e prezentă, copiii sunt cuminți, iar în lipsa ei, toate voluntarele, venite din străinătate, îmi spuneau că au mult de lucru cu ei, fiind destul de neastâmpărați. Copiii de aici au vârste cuprinse între 0-15 ani. Problema, spuneau ele, e că nu există o altă persoană, în afară de Mother Charity care să rămână cu copiii, iar prezența voluntarilor e sporadică. Acolo am descoperit o pereche de gemeni rămași orfani după ce mama lor a decedat la naștere, iar despre tată nu se știe nimic. Sincer, mi se rupea sufletul văzându-i, însă singurul lucru pe care nu mi-l doresc în această misiune este să simt milă față de ceea ce văd (pentru că toți cei de aici au nevoie de iubire și afecțiune, nu de milă), ci să empatizez mai mult cu situația lor și să o înțeleg într-un mod cât mai cuprinzător. În ciuda situației pe care o vedem noi, cei „albi” (Yovo în limba lor), pe fețele lor vezi doar zâmbete, care mă inspiră.

       De când am ajuns, văzându-le zâmbetele de pe chipuri, mă tot întreb dacă oare nu sunt eu cea care are ceva mai mult de învățat de ei, decât ar avea ei de învățat de la mine? Cred că această întrebare va deveni laitmotivul misiunii 🙂 .

     Zilele următoare au urmat întâlnirile cu copiii din cartierul unde locuim, care provin din familii nevoiașe și cu care vom avea activități în fiecare miercuri, atât eu, cât și ceilalți membrii ai asociației.

       Mai apoi, am întâlnit și directorul celui de-al doilea orfelinat, Kinderhaus, un orfelinat care a fost construit din fonduri provenite din Germania. Fără cea mai mică urmă de prejdecată, ceea ce m-a suprins încă de la intrare, a fost ordinea și disciplina din jur. Copiii de aici au vârste cuprinse între 9-18 ani.

      Săptămâna viitoare voi începe activitățile de educație pentru sănătate în cele două orfelinate și cu copiii din cartier în fiecare miercuri. Prima temă pe care o vom „dezbate” va fi Igiena (mâinilor, igiena orală, igiena corporală).

    Promit să scriu cel puțin un articol pe săptămână, în care să povestesc aventura togoleză pe care o trăiesc în acest moment. De asemenea, voi posta permanent poze și video-uri pe facebook și instagram (din păcate, conexiunea wi-fi nu-mi permite să fac asta pe blog, iar pe Facebook și instagram pot face asta de pe telefon, unde folosesc internetul 3G).

   425 euro colectați până acum, WOOOOW! Vreau să-mi exprim recunoștința pentru toți cei care au făcut deja donații pe site-ul dedicat colectei pentru acești copilași. Cei care mai sunt doritori pot să o facă aici: https://www.okpal.com/allforhealthintogo/. La final voi prezenta o lista cu ceea ce s-a întâmplat cu bănuții și poze cu toate donațiile care vor ajunge la copii. 🙂

     Din însoritul și căldurosul Togo, transmit cele mai frumoase gânduri!

       Cu recunoștință,

        A.

 

========================================================

        [FR]… ou “Bienvenue au Togo!”. Tel était le message de bienvenue de l’équipe de DJS-Togo lorsque je sortais de l’aéroport de Lomé. Tout cela s’est passé vendredi soir (le 12 octobre), après un vol d’environ 9 heures, rempli daventures :). Long story shortJ‘ai failli rester au sol en raison d’un système de vérification non mis à jour qui indiquait que j’avais besoin au préalable d’un visa pour le Togo, bien que je l’aurais obtenu lors de mon arrivée à l’aéroport de Lomé. Après avoir discuté avec les agents de sécurité et passé quelques appels à l’ambassade, tout était en ordre et j’ai pu monter dans l’avion qui me conduisait vers l’une des rencontres les plus importantes de ma vie jusqu’à présent, plus précisément… rencontrer le plus vieux de mes rêves.

      Le voyage a été calme et j’ai rencontré une dame très sympathique, originaire du Togo, installée en France depuis plus de 30 ans, elle m’a dit une chose très intéressante: “C’est formidable ce que vous envisagez de faire en Afrique, et j’espère que vous garderez toujours à l’esprit que le plus grand besoin des enfants est non pas d’avoir de jouets ou d’objets matériels, mais de chaleur humaine et d’affection. En le leur offrant, vous resterez toujours dans leur cœur! ” J’ai été agréablement surprise par cette rencontre et j’ai gardé son message comme un précieux souvenir, qui m’a été confirmé dès que je suis entrée en contact avec les petits loulous.

       Après plus de 10 heures passées dans les aéroports ou en vol j’ai, enfin, atterri à l’aéroport de Lomé, ma destination de rêve. Il pleuvait fortement. Je pensais à l’état des “routes” et à la manière dont j’allais me rendre à l’endroit que j’appellerai “chez moi” pendant les deux prochains mois. Pendant ce temps, ma compagne de vol, la dame togolaise, a interrompu ma voix intérieure qui était en train de me parler, avec la phrase suivante: “Sachez qu’en Afrique on dit que lorsqu’il pleut quand vous arrivez dans un nouvel endroit, c’est bon signe et les choses vont très bien se passer.” Hmm. .. une perspective intéressante, car j’étais en train de penser tout le contraire … surtout que je ne suis pas du tout une fan de la pluie :)).

    Après environ 45 minutes passées à l’aéroport avec le contrôle du passeport et carnet de santé pour les vaccins, l’obtention du visa, l’achat d’une carte SIM locale pour disposer d’une connexion Internet afin d’informer mes proches que : “J’étais enfin sur le sol togolais ❤ !”, je suis sortie. Là, deux des membres de DJS-Togo m’attendaient et nous voilà partis vers mon nouveau “chez moi” 🙂 .

      À ma grande surprise, les routes étaient praticables malgré la pluie qui a balayé la ville au moment de mon atterrissage. Ce qui m’a surprise, c’était que même s’il n’était que 18 heures, il faisait déjà nuit. Une de mes collègues de DJS-Togo, Fanny, une volontaire française, m’expliquait: “En effet, il fait nuit déjà à cette heure-ci, contrairement à la France à la même heure, car ici le soleil se lève à 5h40.”

      Arrivée à la maison, mes collègues m’ont dit qu’ils m’invitaient au mariage d’un de leurs amis et que la fête allait avoir lieu ce soir-là et qu’il nous faudrait une heure de route pour y aller. Bien que cela semblait très tentant d’assister à un mariage local, physiquement, je me sentais vidée de toutes mes forces et tout ce que je voulais, c’était juste une bonne douche rafraîchissante et un long sommeil jusqu’au matin. Ce qui s’est effectivement produit.

      Le lendemain, cependant, il y avait plein de “surprises”, et non pas des plus agréables, preuve que la période d’adaptation commençait. Des nausées, des vertiges et un manque d’appétit me suivirent pendant environ trois jours et je me forçais à manger aussi peu que nécessaire pour prendre mon médicament tous les jours contre le paludisme.

       Oui, il était très difficile de m’adapter au nouvel environnement et, à ces moments-là, je pensais que je ne m’en remettrais pas … heureusement, mes chères amies Roumaines, m’ont “armée” de médicaments et j’ai réussi à surmonter ce mauvais état.

       Ensuite, il y a eu une sortie sur la plage de Lomé, et la brise de l’océan était parmi les meilleurs “médicaments” dont je pouvais bénéficier. Ce qui m’a surprise ici, c’est de voir beaucoup d’enfants abandonnés dormant seuls sur la plage et venant mendier les restes des terrasses voisines. Une image qui met dans un coin d’ombre la beauté de la nature environnante.

        Après un week-end d’adaptation, il y a eu toute une semaine de réunions avec les directeurs des deux orphelinats au sein desquels je mettrai en œuvre le projet “Nous aimons la santé”, afin de planifier les activités et de connaître les merveilleux enfants qui en seront les bénéficiaires.

     Le premier orphelinat s’appelle “Orphelinat Mother Charity“, Charité (Mamie Charité) étant à la fois directrice et mère d’enfants. Elle est la seule autorité reconnue par les petits. Quand elle est présente, les enfants sont gentils et, en son absence, tous les volontaires venant de l’étranger me disaient qu’ils ont beaucoup à faire avec eux, étant plutôt énérgiques. Les enfants ici ont entre 0 et 15 ans. Le problème, disaient les volontaires, est qu’il n’ya pas d’autre personne que Mère Charité pour rester avec les enfants et la présence de volontaires est sporadique. J’ai rencontré ici des jumeaux, orphelins après la mort de leur mère à la naissance et sans aucune information sur leur père. Honnêtement, mon coeur s’est brisé en les voyant, mais la seule chose que je ne souhaite pas dans cette mission est de ressentir de la pitié pour ce que je vois autour de moi (car tout le monde ici a besoin d’amour et d’affection, pas de pitié). L’important est de sentir de l’empathie pour leur situation et d’essayer de la comprendre de la manière la plus complète possible. Malgré la situation que nous les “Blancs” (Yovo dans leur langue) voyons, qui est plutôt biaisée par nos représentations, sur leurs visages je ne vois que des sourires qui m’inspirent.

     Depuis que je suis arrivée, en voyant leurs sourires sur les visages, je me demande si ce n’est pas moi celle qui a besoin le plus d’apprendre de leur part qu’eux de ma part ? Je pense que cette question deviendra le leitmotiv de la mission :).

    Les jours suivants ont suivi les rencontres avec les enfants du quartier où nous vivons, issus de familles démunies et avec lesquels nous aurons des activités chaque mercredi.

   Ensuite, j’ai rencontré le directeur du deuxième orphelinat, Kinderhaus, un orphelinat construit avec de fonds allemands. Sans la moindre trace de préjugé, ce qui m’a surpris à l’entrée, c’est l’ordre et la discipline qui l’entouraient 🙂 . Les enfants ici ont entre 9 et 18 ans.

      La semaine prochaine, je commencerai les activités d’éducation à la santé dans les deux orphelinats et les enfants du quartier. Le premier sujet que nous aborderons est l’hygiène (des mains, l’hygiène buccale, l’hygiène corporelle).

      Je promets d’écrire au moins un article par semaine pour raconter l’aventure togolaise que je vis en ce moment. Je posterai également des photos et des vidéos sur Facebook et Instagram.

    425 Euros collectés jusqu’à présent, WOOOOW! Je souhaite exprimer ma gratitude à tous ceux qui ont déjà fait des dons sur le site de collecte pour ces petits. Ceux qui le souhaitent peuvent le faire encore ici: https://www.okpal.com/allforhealthintogo/. À la fin de cette mission, je présenterai une liste de ce qui s’est passé avec l’argent collecté et des photos de tous les dons qui iront aux enfants. 🙂

     Du Togo ensoleillé et chaud, j’envoie les plus belles pensées!

       Avec gratitude,
A.

One thought on “Woezon au Togo!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.